Din când în când îmi uit culoarea cerului

Mi-am ascultat de multe ori inima bătând si tot de atâtea ori m-am întrebat si de ce, ori, ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri fără să anunte pe nimeni, nici măcar pe mine. Probabil celelalte inimi i-ar asculta linistea si s-ar îngrijora, ar alerga spre noi, apoi ar adormi stiind că e prea târziu.

Poate ar trebui să o învăt să scrie într-o zi de iarnă, la masa din bucătăria unui străin, lângă o cească cu ceai. O poveste pentru copii, una fără final. Poate un roman ce va rămâne mereu fără început si sfârsit. Am să îi spun să nu rupă nici o foaie, oricât de pătată ar fi. Să pună doar virgule si să îi lase pe altii să termine propozitia. Nu-mi plac punctele, nu le înteleg nici rostul, ele doar anuntă un final fără să le pese că nimeni nu îsi doreste unul. Am să o învăt să înceapă noi capitole fără să se teamă că ar rămâne neterminate, iar toate cuvintele celor dragi să le transcrie cu turcoaz, să le sublinieze apoi chiar dacă paginile ar sângera sub ele. Toate visurile să le scrie pe copertă, cu litere de mână. Să numeroteze foile începând de la 1995 până la infinit si să nu se gândească la un titlu. Am să îi spun să nu publice cartea niciodată, să o păstreze doar pe noptieră lângă cartea lui si să nu o deschidă decât la apus. Nu sunt sigură dacă si inima lui ar scrie o carte, probabil dacă ar face-o ar avea mai multe pagini, mai multe capitole, si cu sigurantă ar fi mult mai atent scrisă. Ar sti cum să aleagă cuvintele iar paginile nu i-ar sângera.


Poate ar trebui să o învăt să picteze într-o seară de iarnă, pe canapeaua din sufrageria mamei, lângă o cutie cu bomboane. Un tablou ce nu va avea ramă niciodată. Am să îi spun să nu folosească decât o singură pensulă si mii de nuante de albastru. Să înece soarele în mare si să înghete luna în timp. În suvite de acuarelă să-si îndrepte toate drumurile către stele, însă fără să aleagă scurtături si să acopere monstrii din colturi, cu lumină. Am să o învăt să închidă trecutul în cercuri concentrice fără să se teamă că i-ar tremura mâna, să amestece lacrimi printre fulgi de nea, iar toate usile să le lase deschise. Să întindă linistea într-o culoare pastelată si să lase ochii să sclipească chiar si în penumbră. Am să o conving că nimeni nu are să o critice cât timp nu va lăsa pensula să-i cadă din mână, si că unii s-ar putea să nu înteleagă ori să privească în altă parte.

As vrea să o învăt multe, chiar si ce nu stiu nici eu.

 - De ce ai vrea să mă schimbi? Să te schimbi?

 - Dar nu vreau. Hai să ne ferim de ploi, sau măcar să încercăm. Eu te ajut.

 - Acum nu plouă.

 - Ninge. E acelasi lucru.

 - Hai să nu ne ferim de ninsoare. De cine încerci să te salvezi?

 - De ploi!

 - Poate gresesti. Te-ai gândit la asta? Nu îti dai seama că nu ai cum să înveti din nou tot ce stii deja? Poti învăta lucrui noi, o poti lua de la capăt dar nu pe acelasi drum. Crezi că ai avea alt rezultat? Că melodia pusă pe repeat de atâtia ani te-ar feri de ploi? Crezi că o schimbare nu m-ar te-ar mai opri, că ti-ai lăsa amprentele pe stele? Bun, ce mai astepti atunci? Dar hai să nu ne ferim de ninsoare, acum are inima lui grijă.

Oameni

Oamenii intra si ies din viata noastra la fel ca adierea vantului, la fel ca o raza de soare ce se pierde in neant.
               
Unii ne lasa o amintire placuta a existentei lor, facandu-ne un bine pentru care le suntem recunoscatori sau pur si simplu datorita faptului ca au facut, pentru o clipa, parte din universul nostru.
               
Pe altii, desi prezenti impotriva vointei noastre in acest univers, incercam cu tot dinadinsul sa-i inlaturam, stergand orice urma a traiului lor indiferent si a pasivitatii lor la problemele care ne apasa.
             
Sunt totusi si oameni  pe care, desi ne-au facut rau,ii pastram undeva, intr-un colt al sufletului nostru. pierduti, de dragul unor sentimente pe care ne-au facut sa le traim si pe care le platim doar astfel :lasandu-le privilegiul de a dainui in inima noastra,ca niste actori pasivi,martori inutili la tot ce ni se intampla, ca si cum am fi purtat echipamente de protectie.
             
Zilele trec prin viata mea asemeni unor calatori grabiti spre nici o destinatie.Ma intreb de ce timpul  se scurge atat de repede,luand cu el cate o parte din visele mele.
             
Sunt atatea de facut !Lucruri banale,pamantesti,peste care pot trece cu usurinta,dar ce pot face cu sufletul meu,insetat de viata ?Poate ca nu ar trebui sa ma gandesc la toate astea,poate e chiar anormal pentru un  adolescent sa se gandeasca la ce va ramane in urma lui dupa ce va trece in nefiinta.
             
O cugetare care te poate face sa iti schimbi perspectivele si sa vezi viata intr-o lumina diferita,o lumina pura a adevarului care izvoraste din adancuri…

Cautand…

…pe net poze cu oameni batuti de soarta din Africa pentru a le studia si a le posta pe blog, am dat peste filmulete care mai de care mai oripilante. Am dat peste filmulete cu copii din Sudan, obligati sa devina soldati, drogati si manipulati asemenea unor roboti. Nu mi-a venit sa cred ochilor ca asa ceva este posibil in secolul 21. In continuarea acestei cautari am dat de o stire pe realitatea.net, in care se spunea ca Save the Children acuza ONU de abuzuri sexuale asupra copiilor. Am simtit o furie nebuna si o dorinta de a le spulbera inteligentele de primate abuzive si nenorocite. Se pare ca soldatii americani nu pot sa isi satisfaca nevoile animalice singuri ci se folosesc de fiinte nevinovate. Citeam cum ca la varsta de sase ani, unii copii, manati de foamete si de nevoie, isi vand favorurile sexuale si inocenta acestor indivizi, pe chestii precum mancare sau telefoane mobile. Cat de monstru poti fi sa faci asa ceva??? Cum dracu te lasa inima sa abuzezi sexual un copil care la varsta asta nici nu a descoperit bine ce inseamna viata? Cum poti sa fii atat de nenorocit incat sa lasi nevoile tale sexuale sa iti acapareze mintile si sa te conduca la comportamente nu indoielnice ci de cea mai joasa speta???

Voi mai reveni cu articole pe aceasta tema, cu materiale si informatii noi.Promit sa fac sapaturi mai amanuntite,pentru ca e un lucru care nu trebuie lasat nepedepsit.

Hai în drum la joacă

Copilăria noastră nu a avut parte de facebook și odnoklassniki, nopți nedormite stand în fața calculatorului și declarații de dragoste  pe net. Era într-adevăr o copilărie reală, fără online și offline, fără poze de profil, note și oaspeți pe rețelele de socializare. Mai liniștită și fără motive de ceartă. În drumul din mahala, la joacă, am trăit adevărata copilărie. Eram o mulțime de fete. Doar unul-doi băieți se pierdeau câteodată printre noi. Aveam un program regulat în fiecare zi – după ore, mergeam la porțile fiecărei fete din mahala și strigam cât ne ținea gura: „Ieși în drum?” :)

Ne strângeam toate pe sub garduri și inventam jocuri cât mai interesante și gălăgioase, și dupa asta așteptam careva din vecini să ne trimită pe acasă să mai și dormim.

Știu că mai rupeam elasticul de la chiloței ca să nu pierdem vreo joacă.

Săracii șerpi care se nimereau prin drumurile măhălii noastre… Numai să-i fi văzut, că fugeam repede prin ogrăzi după hârlețe ca să le scurtăm viața și să-i speriem pe trecători.

Ne ascundeam cu toate prin tufișurile din drumurile neumblate și prin râpele din mahala, și stăteam pitite, că nici la miezul nopții nu puteam fi găsite.

Acum am și uitat de toată magia copilăriei, suntem preocupați de probleme, griji, datorii, serviciu și facultate. Măcar să fi fost alți copii ce ne-ar fi urmat, însă nu mai e ce a fost cândva. Au rămas doar amintiri. Acum avem probleme reale, cu bani si griji care mai de care. Acum interesul oamenilor este reprezentat numai de bani, eventual sa gaseasca un convertor curs valutar online ca sa vada mereu cati bani au.
 

Pereche de suflet

Stau și mă gândesc la toate lucrurile care mi s-au întâmplat până în momentul prezent. Unele momente au fost fericite, altele dureroase, uneori am plâns, alteori am râs. Poate nu îmi pot explica această alternanță și această evoluție a întâmplărilor, dar știu că am câștigat ceva valoros: pe EL.

Lucrurile nu se întâmplă tot timpul asa cum vrem noi, și atunci ne năpustim în durere. De multe ori este prea târziu.. Oare? Oare este prea târziu să realizezi cât de mult înseamnă o persoană pentru tine? Oare este prea târziu pentru o iubire adevarată?

Dacă nu aș fi trecut prin toate fazele și dacă nu ar fi trecut atâta timp poate nu aș fi conștientizat ceea ce simt. Trebuie să trecem și prin apă și prin foc pentru a realiza că avem nevoie de aer pentru a trai. Tu ești aerul meu, un aer pe care îl respir de câtiva ani, dar pe care abia dupa ce nu l-am mai avut mi-am dat seama că este vital pentru sufletul meu.

În toți acești ani mi-ai fost alături mereu, mi-ai oferit mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată, dar eu eram prea ocupată să caut răspunsuri la întrebările mele. Răspunsurile erau mereu acolo, doar că eu abia acum le vad.

Îti mulțumesc pentru fiecare secundă în care mi-ai arătat cât de specială sunt pentru tine, îți mulțumesc pentru toate momentele în care ai crezut în mine. Îți mulțumesc că ești tu, cel care m-a făcut să simt adevarata iubire!

Pentru sufletul meu pereche

O vacanta bine-meritata

M-am hotarat sa vizitez Bucurestiul si am zis ca o saptamana de vacanta este taman buna pentru a ma pune pe picioare dupa munca asiduua pe care am prestat-o chiar si de sarbatori.

Pentru ca nu am avut vacanta de sarbatori, am decis ca este un bun moment sa ma organizez putin si sa plec intr-o vacant in Capitala.

Zis si facut. Am stabilit data plecarii si am inceput sa caut cazare in Bucuresti. De data aceasta am hotarat sa incerc sa gasesc ceva in regim hotelier Bucuresti pentru a schimba putin monotonia unui hotel.

M-am descurcat repede, asa ca doar in cateva zile am reusit sa pregatesc totul pentru plecare.

Am plecat spre Bucuresti si am fost foarte placut surprinsa sa gasesc un apartament foarte cochet pe care nu am platit foarte mult. Evident si iubitul a fost destul de incantat de alegerea pe care am facut-o. Ce mi-a placut cel mai mult a fost faptul ca am stat in centru, cred ca in general apartamentele in regim hotelier Bucuresti sunt amplasate in centru tocmai pentru ca turistul sa fie in mijlocul actiunii, acolo unde toate se petrec. Centrul vechi mi s-a parut cam aglomerat dar picant, pe alocuri.

Una peste alta, orasul este frumos dar foarte murdar si aglomerat. Totusi, mi-as dori sa ma reintorc pentru ca mi-a placut experienta.

Al ei el 3.3

Zâmbetul lui de neconfundat si gropita din obrazul stâng, mi-au cucerit si mie inima odată, Clara îmi oglindea propria imagine de acum doi ani. Ea părea doar mai naivă decât as fi fost eu vreodată, iar ochii ei erau mai luminosi, iar zâmbetul mai sincer. I-a spus că vrea doar să îsi anunte tatăl si fratele să nu o astepte si că se întoarce apoi. Au stat împreună ore în sir la măsuta cea rotundă si îsi descoseau unul altuia vietile. El i-a povestit despre ochii căprui care s-au închis pentru totdeauna într-o seară rece de februarie, în urmă cu doi ani, doi ani nenorociti în care el niciodată nu a încetat să îi caute. Niciodată, până acum nu a vrut să îsi recunoască că eu nu mai sunt în lumea lui. Îi spunea ei cum conducea tinându-mă de mână si cum a fost orbit de o ceată îngrozitoare, apoi s-a trezit cu o mască de oxigen, înconjurat de paramedici, praf, fum, cioburi, sirenele ambulantelor si cum eu nu mai eram în viată. Mereu s-a simtit vinovat, îsi reprosa adesea fapta si uram că nu îmi auzea rugămintile să înceteze.

În acel moment am simtit prima dată cum amintirea mea i se sterge din suflet, avea să o păstreze într-un colt umbros al mintii, vegheată de un candelabru. Mi-am dorit să îsi găsească dragostea în alti ochi, n-am suportat să îi simt durerea, iar acum, când în final totul îsi urmează sensul firesc, egoismul nemărginit începe să mă roadă. Eu trebuia să fiu centrul universului său o viată întreagă, muza care îi îndruma pensula pe albul pânzei, singura care îl putea vedea ca pe un artist desăvârsit, de mine trebuia să fie îndrăgostit pentru totdeauna.

M-am găsit depărtându-mă de ei, descultă, pe un drum de lumină, mă simteam  insipidă, omniprezentă în haosul cotitian si totusi inexistentă, de parcă clepsidra mea s-a spart în mii de bucăti, oprindu-mi secundele, încremenindu-l pe el tinând-o strâns pe ea de mână. Mă îndreptăm spre un viitor ireal urmând pulbere de amintiri imaginare si de visuri de neatins. As fi vrut să mă opresc si să mă nasc încă o dată, într-o altă viată în care februarie nu m-ar lăsa într-o baltă de sânge fierbinte în mijlocul unei sosele, în aceeasi viată în care el ar fi fost un visător. Poate că au dreptate, toate cliseele în care mă feresc să cred, cum că “o singură viată avem”, “trecutul trebuie lăsat în urmă” se adeveresc tocmai acum, când nici cu sufletul nu as mai putea exista. Lumea încă nu stie cine sunt, nu voiam să îmi iau la revedere asa, în anonimat si cu un dor imens. I-am auzit atunci vocea strigându-mă…

- Clara? Draga mea? Uită-te la mine, hai te rog, întoarce-te. Aşa… era si timpul. Să nu mă mai lasi singur vreodată!

Mă trezesc cu o durere cruntă de cap, orbită de neonul ce îmi bate drept în ochi, de parcă o peliculă translucidă mă împiedică să-mi recunosc realitatea. Nu îmi pot simti bătăile inimii si aud doar tiuitul unui aparat. În mâna dreaptă simt acul perfuziei ce îmi străpunge vena, si căldura mâinii lui.

- Stai linistită, te rog, totul o să fie bine. Ceata, soseaua, claxonul…. Ah! e doar vina mea, mă urăsc pentru ce ti-am făcut.