Din când în când îmi uit culoarea cerului

Mi-am ascultat de multe ori inima bătând si tot de atâtea ori m-am întrebat si de ce, ori, ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri fără să anunte pe nimeni, nici măcar pe mine. Probabil celelalte inimi i-ar asculta linistea si s-ar îngrijora, ar alerga spre noi, apoi ar adormi stiind că e prea târziu.

Poate ar trebui să o învăt să scrie într-o zi de iarnă, la masa din bucătăria unui străin, lângă o cească cu ceai. O poveste pentru copii, una fără final. Poate un roman ce va rămâne mereu fără început si sfârsit. Am să îi spun să nu rupă nici o foaie, oricât de pătată ar fi. Să pună doar virgule si să îi lase pe altii să termine propozitia. Nu-mi plac punctele, nu le înteleg nici rostul, ele doar anuntă un final fără să le pese că nimeni nu îsi doreste unul. Am să o învăt să înceapă noi capitole fără să se teamă că ar rămâne neterminate, iar toate cuvintele celor dragi să le transcrie cu turcoaz, să le sublinieze apoi chiar dacă paginile ar sângera sub ele. Toate visurile să le scrie pe copertă, cu litere de mână. Să numeroteze foile începând de la 1995 până la infinit si să nu se gândească la un titlu. Am să îi spun să nu publice cartea niciodată, să o păstreze doar pe noptieră lângă cartea lui si să nu o deschidă decât la apus. Nu sunt sigură dacă si inima lui ar scrie o carte, probabil dacă ar face-o ar avea mai multe pagini, mai multe capitole, si cu sigurantă ar fi mult mai atent scrisă. Ar sti cum să aleagă cuvintele iar paginile nu i-ar sângera.


Poate ar trebui să o învăt să picteze într-o seară de iarnă, pe canapeaua din sufrageria mamei, lângă o cutie cu bomboane. Un tablou ce nu va avea ramă niciodată. Am să îi spun să nu folosească decât o singură pensulă si mii de nuante de albastru. Să înece soarele în mare si să înghete luna în timp. În suvite de acuarelă să-si îndrepte toate drumurile către stele, însă fără să aleagă scurtături si să acopere monstrii din colturi, cu lumină. Am să o învăt să închidă trecutul în cercuri concentrice fără să se teamă că i-ar tremura mâna, să amestece lacrimi printre fulgi de nea, iar toate usile să le lase deschise. Să întindă linistea într-o culoare pastelată si să lase ochii să sclipească chiar si în penumbră. Am să o conving că nimeni nu are să o critice cât timp nu va lăsa pensula să-i cadă din mână, si că unii s-ar putea să nu înteleagă ori să privească în altă parte.

As vrea să o învăt multe, chiar si ce nu stiu nici eu.

 - De ce ai vrea să mă schimbi? Să te schimbi?

 - Dar nu vreau. Hai să ne ferim de ploi, sau măcar să încercăm. Eu te ajut.

 - Acum nu plouă.

 - Ninge. E acelasi lucru.

 - Hai să nu ne ferim de ninsoare. De cine încerci să te salvezi?

 - De ploi!

 - Poate gresesti. Te-ai gândit la asta? Nu îti dai seama că nu ai cum să înveti din nou tot ce stii deja? Poti învăta lucrui noi, o poti lua de la capăt dar nu pe acelasi drum. Crezi că ai avea alt rezultat? Că melodia pusă pe repeat de atâtia ani te-ar feri de ploi? Crezi că o schimbare nu m-ar te-ar mai opri, că ti-ai lăsa amprentele pe stele? Bun, ce mai astepti atunci? Dar hai să nu ne ferim de ninsoare, acum are inima lui grijă.