Zâmbetul lui de neconfundat si gropita din obrazul stâng, mi-au cucerit si mie inima odată, Clara îmi oglindea propria imagine de acum doi ani. Ea părea doar mai naivă decât as fi fost eu vreodată, iar ochii ei erau mai luminosi, iar zâmbetul mai sincer. I-a spus că vrea doar să îsi anunte tatăl si fratele să nu o astepte si că se întoarce apoi. Au stat împreună ore în sir la măsuta cea rotundă si îsi descoseau unul altuia vietile. El i-a povestit despre ochii căprui care s-au închis pentru totdeauna într-o seară rece de februarie, în urmă cu doi ani, doi ani nenorociti în care el niciodată nu a încetat să îi caute. Niciodată, până acum nu a vrut să îsi recunoască că eu nu mai sunt în lumea lui. Îi spunea ei cum conducea tinându-mă de mână si cum a fost orbit de o ceată îngrozitoare, apoi s-a trezit cu o mască de oxigen, înconjurat de paramedici, praf, fum, cioburi, sirenele ambulantelor si cum eu nu mai eram în viată. Mereu s-a simtit vinovat, îsi reprosa adesea fapta si uram că nu îmi auzea rugămintile să înceteze.
În acel moment am simtit prima dată cum amintirea mea i se sterge din suflet, avea să o păstreze într-un colt umbros al mintii, vegheată de un candelabru. Mi-am dorit să îsi găsească dragostea în alti ochi, n-am suportat să îi simt durerea, iar acum, când în final totul îsi urmează sensul firesc, egoismul nemărginit începe să mă roadă. Eu trebuia să fiu centrul universului său o viată întreagă, muza care îi îndruma pensula pe albul pânzei, singura care îl putea vedea ca pe un artist desăvârsit, de mine trebuia să fie îndrăgostit pentru totdeauna.
M-am găsit depărtându-mă de ei, descultă, pe un drum de lumină, mă simteam insipidă, omniprezentă în haosul cotitian si totusi inexistentă, de parcă clepsidra mea s-a spart în mii de bucăti, oprindu-mi secundele, încremenindu-l pe el tinând-o strâns pe ea de mână. Mă îndreptăm spre un viitor ireal urmând pulbere de amintiri imaginare si de visuri de neatins. As fi vrut să mă opresc si să mă nasc încă o dată, într-o altă viată în care februarie nu m-ar lăsa într-o baltă de sânge fierbinte în mijlocul unei sosele, în aceeasi viată în care el ar fi fost un visător. Poate că au dreptate, toate cliseele în care mă feresc să cred, cum că “o singură viată avem”, “trecutul trebuie lăsat în urmă” se adeveresc tocmai acum, când nici cu sufletul nu as mai putea exista. Lumea încă nu stie cine sunt, nu voiam să îmi iau la revedere asa, în anonimat si cu un dor imens. I-am auzit atunci vocea strigându-mă…
- Clara? Draga mea? Uită-te la mine, hai te rog, întoarce-te. Aşa… era si timpul. Să nu mă mai lasi singur vreodată!
Mă trezesc cu o durere cruntă de cap, orbită de neonul ce îmi bate drept în ochi, de parcă o peliculă translucidă mă împiedică să-mi recunosc realitatea. Nu îmi pot simti bătăile inimii si aud doar tiuitul unui aparat. În mâna dreaptă simt acul perfuziei ce îmi străpunge vena, si căldura mâinii lui.
- Stai linistită, te rog, totul o să fie bine. Ceata, soseaua, claxonul…. Ah! e doar vina mea, mă urăsc pentru ce ti-am făcut.
Al ei el 2.3
Cu gesturi mecanice si-a mai aprins o tigară si a dat mai tare volumul radioului. Începeau să se adune nori negri, luminati pe-alocuri de fâsii galbene de lumină, urmate de tunete a căror răcnete trimiteau în înaltul cerului, ecouri ce se pierdeau în surdină. După câteva clipe ploua torential. Pornise stergătoarele ce se miscau ametitor pe parbrizul ce scurgea picături grele de apă, iar eu vedeam atât de clar la ce se gândea, parcă ploaia îi scria durerea pe geamul din sticlă. Nici nu mai era atent la drum iar ochii i se umpluseră de lacrimi amare, îl vedeam rănindu-se cu amintirea acelei seri, as fi vrut să îi spun că sunt lângă el, că voi avea grijă, că trebuie să mă uite. As fi dat orice să îl fi putut îmbrătisa pentru ultima dată, să îi iau toate remuscările pe care încă le avea, nu vroiam să se simtă vinovat, dar eu eram doar acolo cu sufletul, constrânsă de limitarea nefiintei.
A decis să se oprească din drumul lui către nicăieri până când ploaia avea să înceteze. Intrase într-o cofetărie dichisită, uitată pe marginea şoselei între două pensiuni. Interiorul era spatios, iar peretii de-un galben pal agătau în cuie mici tablouri cu prăjituri si bomboane. La vederea lor a strâmbat din nas în semn de dispret, apoi s-a lăsat greoi pe unul dintre cele două scaune ale unei măsute rotunde. A primit o cărticică desenată în culori deschise ce se voia a fi un meniu. Ceruse o limonadă cu gheată si o ruladă cu mere, preferata lui, ce i-au fost aduse îndată. Îl urmăream privind în gol cerul întunecat, sprijinindu-si capul cu mâna dreaptă iar cu stânga bătând ritmic în măsuta din lemn. Dintr-o dată, a fost trezit din starea lui de transă de vocea pitigăiată a unui copil, ce se trântise brusc pe scaunul dinainte. Era băiatul blondin de la prima masă, eu l-am văzut de când am intrat, mi-au atras atentia ochii lui, ori faptul că topăia râzând când i-a fost adusă prăjitura cu ciocolată. Cred că avea în jur de opt ani.
- Bună! Ce faci? îi spune zâmbind larg copilul în timp ce picioarele lui care nu reuseau să atingă podeaua se bâtâiau haotic în aer.
- Bună, voinicule! Uite ce să fac si eu, astept să se potolească ploaia. Tu ce faci? Esti singurel pe aici?
- Nu, n-am voie. Sunt cu tata si cu sora mea. Uite acolo! Ea a plecat până la masină să îmi aducă o vestă. Tata zice că se lasă rece, îi explică arătând cu degetul spre masa la care stătea un bărbat care sorbea dintr-o cafea în timp ce citea ziarul privind peste ochelari. Apoi continuă la fel de zâmbăret:
- Nici tu nu esti singur nu-i asa?
- Eu…ba da sunt, dar mă descurc, sunt băiat mare!
Îmi doream atât de tare să găsesc puterea de a-l contrazice, eu eram acolo pentru el, i-am promis că voi avea grijă mereu.
- Poti sta cu noi! Uite tocmai s-a întors si ea, fata de acolo cu părul ondulat.
Sora cea mare a copilului purta o rochită albă, vaporoasă, iar părul des îi cădea în blucle largi peste umerii goi. Avea în jur de nouăsprezece ani iar la încheietură purta o brătară subtire, pe care sclipeau pietre negre. Ținea în mână un material albastru si îsi căuta cu privirea frătiorul. Când l-a zărit, l-a chemat făcându-i semn. Blondinul a zbughit-o de pe scaun spre ea, cuprinzându-i talia subtire într-o îmbrătisare destul de puternică, apoi s-a lăsat îmbrăcat cu vesta albastră, şi s-a asezat cuminte lângă tatăl său. Frumoasa tânără s-a apropiat cu pasi mărunti, ezitând, de mult iubitul meu pictor, cerându-si scuze pentru purtarea celui mic.
- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, de obicei nu e atât de neastâmpărat, nu stiu de ce se poartă asa. Ar trebui să mă prezint, eu sunt Clara.
- Nu îti cere scuze, nu face nimic, e un băietel extraordinar. Mie spune-mi cum vrei, încântat de cunostintă, Clara.
- De asemenea. Ar fi mai bine să plec, poate ne vom revedea, îi spune fâstâcindu-se, evitând să îi întâlnească privirea.
- Rămâi cu mine, cred că mi-ar prinde bine putină companie! Uite, îti dau rulada asta în schimb.
A decis să se oprească din drumul lui către nicăieri până când ploaia avea să înceteze. Intrase într-o cofetărie dichisită, uitată pe marginea şoselei între două pensiuni. Interiorul era spatios, iar peretii de-un galben pal agătau în cuie mici tablouri cu prăjituri si bomboane. La vederea lor a strâmbat din nas în semn de dispret, apoi s-a lăsat greoi pe unul dintre cele două scaune ale unei măsute rotunde. A primit o cărticică desenată în culori deschise ce se voia a fi un meniu. Ceruse o limonadă cu gheată si o ruladă cu mere, preferata lui, ce i-au fost aduse îndată. Îl urmăream privind în gol cerul întunecat, sprijinindu-si capul cu mâna dreaptă iar cu stânga bătând ritmic în măsuta din lemn. Dintr-o dată, a fost trezit din starea lui de transă de vocea pitigăiată a unui copil, ce se trântise brusc pe scaunul dinainte. Era băiatul blondin de la prima masă, eu l-am văzut de când am intrat, mi-au atras atentia ochii lui, ori faptul că topăia râzând când i-a fost adusă prăjitura cu ciocolată. Cred că avea în jur de opt ani.
- Bună! Ce faci? îi spune zâmbind larg copilul în timp ce picioarele lui care nu reuseau să atingă podeaua se bâtâiau haotic în aer.
- Bună, voinicule! Uite ce să fac si eu, astept să se potolească ploaia. Tu ce faci? Esti singurel pe aici?
- Nu, n-am voie. Sunt cu tata si cu sora mea. Uite acolo! Ea a plecat până la masină să îmi aducă o vestă. Tata zice că se lasă rece, îi explică arătând cu degetul spre masa la care stătea un bărbat care sorbea dintr-o cafea în timp ce citea ziarul privind peste ochelari. Apoi continuă la fel de zâmbăret:
- Nici tu nu esti singur nu-i asa?
- Eu…ba da sunt, dar mă descurc, sunt băiat mare!
Îmi doream atât de tare să găsesc puterea de a-l contrazice, eu eram acolo pentru el, i-am promis că voi avea grijă mereu.
- Poti sta cu noi! Uite tocmai s-a întors si ea, fata de acolo cu părul ondulat.
Sora cea mare a copilului purta o rochită albă, vaporoasă, iar părul des îi cădea în blucle largi peste umerii goi. Avea în jur de nouăsprezece ani iar la încheietură purta o brătară subtire, pe care sclipeau pietre negre. Ținea în mână un material albastru si îsi căuta cu privirea frătiorul. Când l-a zărit, l-a chemat făcându-i semn. Blondinul a zbughit-o de pe scaun spre ea, cuprinzându-i talia subtire într-o îmbrătisare destul de puternică, apoi s-a lăsat îmbrăcat cu vesta albastră, şi s-a asezat cuminte lângă tatăl său. Frumoasa tânără s-a apropiat cu pasi mărunti, ezitând, de mult iubitul meu pictor, cerându-si scuze pentru purtarea celui mic.
- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, de obicei nu e atât de neastâmpărat, nu stiu de ce se poartă asa. Ar trebui să mă prezint, eu sunt Clara.
- Nu îti cere scuze, nu face nimic, e un băietel extraordinar. Mie spune-mi cum vrei, încântat de cunostintă, Clara.
- De asemenea. Ar fi mai bine să plec, poate ne vom revedea, îi spune fâstâcindu-se, evitând să îi întâlnească privirea.
- Rămâi cu mine, cred că mi-ar prinde bine putină companie! Uite, îti dau rulada asta în schimb.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)