În acel moment am simtit prima dată cum amintirea mea i se sterge din suflet, avea să o păstreze într-un colt umbros al mintii, vegheată de un candelabru. Mi-am dorit să îsi găsească dragostea în alti ochi, n-am suportat să îi simt durerea, iar acum, când în final totul îsi urmează sensul firesc, egoismul nemărginit începe să mă roadă. Eu trebuia să fiu centrul universului său o viată întreagă, muza care îi îndruma pensula pe albul pânzei, singura care îl putea vedea ca pe un artist desăvârsit, de mine trebuia să fie îndrăgostit pentru totdeauna.
M-am găsit depărtându-mă de ei, descultă, pe un drum de lumină, mă simteam insipidă, omniprezentă în haosul cotitian si totusi inexistentă, de parcă clepsidra mea s-a spart în mii de bucăti, oprindu-mi secundele, încremenindu-l pe el tinând-o strâns pe ea de mână. Mă îndreptăm spre un viitor ireal urmând pulbere de amintiri imaginare si de visuri de neatins. As fi vrut să mă opresc si să mă nasc încă o dată, într-o altă viată în care februarie nu m-ar lăsa într-o baltă de sânge fierbinte în mijlocul unei sosele, în aceeasi viată în care el ar fi fost un visător. Poate că au dreptate, toate cliseele în care mă feresc să cred, cum că “o singură viată avem”, “trecutul trebuie lăsat în urmă” se adeveresc tocmai acum, când nici cu sufletul nu as mai putea exista. Lumea încă nu stie cine sunt, nu voiam să îmi iau la revedere asa, în anonimat si cu un dor imens. I-am auzit atunci vocea strigându-mă…
- Clara? Draga mea? Uită-te la mine, hai te rog, întoarce-te. Aşa… era si timpul. Să nu mă mai lasi singur vreodată!
Mă trezesc cu o durere cruntă de cap, orbită de neonul ce îmi bate drept în ochi, de parcă o peliculă translucidă mă împiedică să-mi recunosc realitatea. Nu îmi pot simti bătăile inimii si aud doar tiuitul unui aparat. În mâna dreaptă simt acul perfuziei ce îmi străpunge vena, si căldura mâinii lui.
- Stai linistită, te rog, totul o să fie bine. Ceata, soseaua, claxonul…. Ah! e doar vina mea, mă urăsc pentru ce ti-am făcut.