Thursday, April 17, 2014

Al ei el 3.3

Zâmbetul lui de neconfundat si gropita din obrazul stâng, mi-au cucerit si mie inima odată, Clara îmi oglindea propria imagine de acum doi ani. Ea părea doar mai naivă decât as fi fost eu vreodată, iar ochii ei erau mai luminosi, iar zâmbetul mai sincer. I-a spus că vrea doar să îsi anunte tatăl si fratele să nu o astepte si că se întoarce apoi. Au stat împreună ore în sir la măsuta cea rotundă si îsi descoseau unul altuia vietile. El i-a povestit despre ochii căprui care s-au închis pentru totdeauna într-o seară rece de februarie, în urmă cu doi ani, doi ani nenorociti în care el niciodată nu a încetat să îi caute. Niciodată, până acum nu a vrut să îsi recunoască că eu nu mai sunt în lumea lui. Îi spunea ei cum conducea tinându-mă de mână si cum a fost orbit de o ceată îngrozitoare, apoi s-a trezit cu o mască de oxigen, înconjurat de paramedici, praf, fum, cioburi, sirenele ambulantelor si cum eu nu mai eram în viată. Mereu s-a simtit vinovat, îsi reprosa adesea fapta si uram că nu îmi auzea rugămintile să înceteze.

În acel moment am simtit prima dată cum amintirea mea i se sterge din suflet, avea să o păstreze într-un colt umbros al mintii, vegheată de un candelabru. Mi-am dorit să îsi găsească dragostea în alti ochi, n-am suportat să îi simt durerea, iar acum, când în final totul îsi urmează sensul firesc, egoismul nemărginit începe să mă roadă. Eu trebuia să fiu centrul universului său o viată întreagă, muza care îi îndruma pensula pe albul pânzei, singura care îl putea vedea ca pe un artist desăvârsit, de mine trebuia să fie îndrăgostit pentru totdeauna.

M-am găsit depărtându-mă de ei, descultă, pe un drum de lumină, mă simteam  insipidă, omniprezentă în haosul cotitian si totusi inexistentă, de parcă clepsidra mea s-a spart în mii de bucăti, oprindu-mi secundele, încremenindu-l pe el tinând-o strâns pe ea de mână. Mă îndreptăm spre un viitor ireal urmând pulbere de amintiri imaginare si de visuri de neatins. As fi vrut să mă opresc si să mă nasc încă o dată, într-o altă viată în care februarie nu m-ar lăsa într-o baltă de sânge fierbinte în mijlocul unei sosele, în aceeasi viată în care el ar fi fost un visător. Poate că au dreptate, toate cliseele în care mă feresc să cred, cum că “o singură viată avem”, “trecutul trebuie lăsat în urmă” se adeveresc tocmai acum, când nici cu sufletul nu as mai putea exista. Lumea încă nu stie cine sunt, nu voiam să îmi iau la revedere asa, în anonimat si cu un dor imens. I-am auzit atunci vocea strigându-mă…

- Clara? Draga mea? Uită-te la mine, hai te rog, întoarce-te. Aşa… era si timpul. Să nu mă mai lasi singur vreodată!

Mă trezesc cu o durere cruntă de cap, orbită de neonul ce îmi bate drept în ochi, de parcă o peliculă translucidă mă împiedică să-mi recunosc realitatea. Nu îmi pot simti bătăile inimii si aud doar tiuitul unui aparat. În mâna dreaptă simt acul perfuziei ce îmi străpunge vena, si căldura mâinii lui.

- Stai linistită, te rog, totul o să fie bine. Ceata, soseaua, claxonul…. Ah! e doar vina mea, mă urăsc pentru ce ti-am făcut.

Thursday, February 13, 2014

Al ei el 2.3

Cu gesturi mecanice si-a mai aprins o tigară si a dat mai tare volumul radioului. Începeau să se adune nori negri, luminati pe-alocuri de fâsii galbene de lumină, urmate de tunete a căror răcnete trimiteau în înaltul cerului, ecouri ce se pierdeau în surdină. După câteva clipe ploua torential. Pornise stergătoarele ce se miscau ametitor pe parbrizul ce scurgea picături grele de apă, iar eu vedeam atât de clar la ce se gândea, parcă ploaia îi scria durerea pe geamul din sticlă. Nici nu mai era atent la drum iar ochii i se umpluseră de lacrimi amare, îl vedeam rănindu-se cu amintirea acelei seri, as fi vrut să îi spun că sunt lângă el, că voi avea grijă, că trebuie să mă uite. As fi dat orice să îl fi putut îmbrătisa pentru ultima dată, să îi iau toate remuscările pe care încă le avea, nu vroiam să se simtă vinovat, dar eu eram doar acolo cu sufletul, constrânsă de limitarea nefiintei.

A decis să se oprească din drumul lui către nicăieri până când ploaia avea să înceteze. Intrase într-o cofetărie dichisită, uitată pe marginea şoselei între două pensiuni. Interiorul era spatios, iar peretii de-un galben pal agătau în cuie mici tablouri cu prăjituri si bomboane. La vederea lor a strâmbat din nas în semn de dispret, apoi s-a lăsat greoi pe unul dintre cele două scaune ale unei măsute rotunde. A primit o cărticică desenată în culori deschise ce se voia a fi un meniu. Ceruse o limonadă cu gheată si o ruladă cu mere, preferata lui, ce i-au fost aduse îndată. Îl urmăream privind în gol cerul întunecat, sprijinindu-si capul cu mâna dreaptă iar cu stânga bătând ritmic în măsuta din lemn. Dintr-o dată, a fost trezit din starea lui de transă de vocea pitigăiată a unui copil, ce se trântise brusc pe scaunul dinainte. Era băiatul blondin de la prima masă, eu l-am văzut de când am intrat, mi-au atras atentia ochii lui, ori faptul că topăia râzând când i-a fost adusă prăjitura cu ciocolată. Cred că avea în jur de opt ani.

- Bună! Ce faci? îi spune zâmbind larg copilul în timp ce picioarele lui care nu reuseau să atingă podeaua se bâtâiau haotic în aer.

- Bună, voinicule! Uite ce să fac si eu, astept să se potolească ploaia. Tu ce faci? Esti singurel pe aici?

- Nu, n-am voie. Sunt cu tata si cu sora mea. Uite acolo! Ea a plecat până la masină să îmi aducă o vestă. Tata zice că se lasă rece, îi explică arătând cu degetul spre masa la care stătea un bărbat care sorbea dintr-o cafea în timp ce citea ziarul privind peste ochelari. Apoi continuă la fel de zâmbăret:

- Nici tu nu esti singur nu-i asa?

- Eu…ba da sunt, dar mă descurc, sunt băiat mare!

Îmi doream atât de tare să găsesc puterea de a-l contrazice, eu eram acolo pentru el, i-am promis că voi avea grijă mereu.

- Poti sta cu noi! Uite tocmai s-a întors si ea, fata de acolo cu părul ondulat.

Sora cea mare a copilului purta o rochită albă, vaporoasă, iar părul des îi cădea în blucle largi peste umerii goi. Avea în jur de nouăsprezece ani iar la încheietură purta o brătară subtire, pe care sclipeau pietre negre. Ținea în mână un material albastru si îsi căuta cu privirea frătiorul. Când l-a zărit, l-a chemat făcându-i semn. Blondinul a zbughit-o de pe scaun spre ea, cuprinzându-i talia subtire într-o îmbrătisare destul de puternică, apoi s-a lăsat îmbrăcat cu vesta albastră, şi s-a asezat cuminte lângă tatăl său. Frumoasa tânără s-a apropiat cu pasi mărunti, ezitând, de mult iubitul meu pictor, cerându-si scuze pentru purtarea celui mic.

- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, de obicei nu e atât de neastâmpărat, nu stiu de ce se poartă asa. Ar trebui să mă prezint, eu sunt Clara.

- Nu îti cere scuze, nu face nimic, e un băietel extraordinar. Mie spune-mi cum vrei, încântat de cunostintă, Clara.

- De asemenea. Ar fi mai bine să plec, poate ne vom revedea, îi spune fâstâcindu-se, evitând să îi întâlnească privirea.

- Rămâi cu mine, cred că mi-ar prinde bine putină companie! Uite, îti dau rulada asta în schimb.

Friday, November 15, 2013

Dă-mi un minut să-ti schimb trecutul

Îmi esti exemplu? Spui că ai reusit să urci până în vârf cu propriile puteri, uiti că te-a tinut de mână până ai ajuns lângă ea. Spui că nu ai primit ajutor în nici o realizare, uiti peste câti ai călcat doar ca să îti atingi scopurile, uiti multe iar eu îmi amintesc totul. Ai preferat să pleci ca un las si să calci în picioare tot ce-a fost mai de pret pentru mine, ai ales răceala străinelor în schimbul căldurii noastre, ai ales ochii albastri în schimbul celor verzi, ai ales să îti pierzi identitatea în schimbul banilor. Mă crezi când îti spun că te înteleg? Înteleg că era o lume nouă, zbuciumată, o lume în care luminile colorate îti furau privirea.  Nu te condamn că te-ai lăsat prins în mrejele păcatului, stiu că nu erai un om puternic, că aveai nevoie de cineva să te îndrume. Nu înteleg totusi de ce ai plecat când ea te învăta cum să păsesti, cum să câstigi, să pierzi, să trăiesti. A fost acolo pentru tine, încă ar putea fi, văd asta mereu. Acea tristete si dor nebun fată de ceva ce nu are să se mai întoarcă vreodată, se citeste în ochii verzi ce te-au iubit si atunci.

Bomboanele de ciocolată în formă de scoici, sandalele albastre sidefii, cutiile colorate, mărgelele strălucitoare, baloanele în formă de inimă, perna visinie, brătara cu stele, muzica veche, cărtile de astrologie, puiul de tigru, clopoteii argintii, prăjiturile cu visine, pestii din acvariu, umbrelutele din înghetată, ultima îmbrătisare de Crăciun, lacrimile din autogară, valizele negre, scrisorile pe care nu ti le-am trimis niciodată, orele pierdute la telefon, parfumul tău, semnătura mea, zâmbetul tău si “Sunt acasă, vin după tine. Sunt pe drum deja”

Nu te-am întrebat atunci nimic, în naivitatea mea credeam că acasă a rămas acelasi loc ce mirosea mereu a scortisoară, holul lung si camerele mari, luminile orasului ce se agitau în noapte prin reflexia geamurilor, parcarea niciodată goală, vecinii morocănosi, liftul care refuza să pornească…

Mă privesti blând si-mi zâmbesti când observi că-mi las capul pe spătarul scaunului ori că mă uit în gol prin oglinda retrovizoare, mă întrebi mereu ce am pătit. “Nimic. Sunt doar obosită” Aceeasi replică mă scuteste de fiecare dată de o posibilă discutie mai serioasă. N-as fi în stare să o port oricum, nu fără să plâng ori să îti reprosez ceva. Ce as putea să îti spun?! Că îmi lipsesti enorm, că esti lângă mine si totusi esti pierdut prin gânduri haotice, că as vrea să bem o cafea împreună, că în ultima vreme simt că am nevoie de tine, că la scoală toate sunt bune, că ea se răzbună pe mine uneori, că urăsc ochii albastri, că te vreau înapoi, că mi-e dor…

Nu obsevi că nu mă pot uita la tine? Am si eu ochii tăi, nu-mi ti pot vedea durerea. Prefer să tac doar pentru că nu stiu ce să îti spun mai întâi. Nu vezi că suntem atât de departe? S p a t i u l  pe care l-ai lăsat în urma ta e gol, iar tu nici nu încerci să îl umpli. Ce te retine? Sund doar eu, acelasi copil care adormea pe tine si te tinea strâns de mână ca să nu te piardă, care se agăta răsfătat de gâtul tău când nu mai vroia să meargă pe jos, care deschidea geamul când eram pe autostradă doar ca să îi fluture părul, care plângea seară de seară si se ruga să te întorci, sunt doar eu…putin schimbată.

Îmi doresc să-ti pot spune totul. Închei aici, înainte să fie mai greu.

  Cu privirea atintită asupra ceasului ce arată ora 3:00, tine degetul arătător apăsat pe delete. Urmăreste cum fiecare literă, rând, dispare fără urmă. Totul a devenit un ritual pe care îl repetă în unele seri, însă fără nici un rezultat. El nu va afla că i-a scris si acum, nu va fi niciodată nevoit să îsi piardă timpul atât de pretios cu nimicurile ei. Se opreste înainte ca ultima ei oră să redevină pagina albă, nepătată de gânduri ascunse, de mai înainte. “Îmi esti exemplu” .  Înainte de a le sterge, îsi repetă în sinea ei cele trei cuvinte si ca de fiecare dată realizează îngrozită cât adevăr se ascunde în spatele lor.

Sunt ca tine.

Thursday, October 17, 2013

Din când în când îmi uit culoarea cerului

Mi-am ascultat de multe ori inima bătând si tot de atâtea ori m-am întrebat si de ce, ori, ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri fără să anunte pe nimeni, nici măcar pe mine. Probabil celelalte inimi i-ar asculta linistea si s-ar îngrijora, ar alerga spre noi, apoi ar adormi stiind că e prea târziu.

Poate ar trebui să o învăt să scrie într-o zi de iarnă, la masa din bucătăria unui străin, lângă o cească cu ceai. O poveste pentru copii, una fără final. Poate un roman ce va rămâne mereu fără început si sfârsit. Am să îi spun să nu rupă nici o foaie, oricât de pătată ar fi. Să pună doar virgule si să îi lase pe altii să termine propozitia. Nu-mi plac punctele, nu le înteleg nici rostul, ele doar anuntă un final fără să le pese că nimeni nu îsi doreste unul. Am să o învăt să înceapă noi capitole fără să se teamă că ar rămâne neterminate, iar toate cuvintele celor dragi să le transcrie cu turcoaz, să le sublinieze apoi chiar dacă paginile ar sângera sub ele. Toate visurile să le scrie pe copertă, cu litere de mână. Să numeroteze foile începând de la 1995 până la infinit si să nu se gândească la un titlu. Am să îi spun să nu publice cartea niciodată, să o păstreze doar pe noptieră lângă cartea lui si să nu o deschidă decât la apus. Nu sunt sigură dacă si inima lui ar scrie o carte, probabil dacă ar face-o ar avea mai multe pagini, mai multe capitole, si cu sigurantă ar fi mult mai atent scrisă. Ar sti cum să aleagă cuvintele iar paginile nu i-ar sângera.


Poate ar trebui să o învăt să picteze într-o seară de iarnă, pe canapeaua din sufrageria mamei, lângă o cutie cu bomboane. Un tablou ce nu va avea ramă niciodată. Am să îi spun să nu folosească decât o singură pensulă si mii de nuante de albastru. Să înece soarele în mare si să înghete luna în timp. În suvite de acuarelă să-si îndrepte toate drumurile către stele, însă fără să aleagă scurtături si să acopere monstrii din colturi, cu lumină. Am să o învăt să închidă trecutul în cercuri concentrice fără să se teamă că i-ar tremura mâna, să amestece lacrimi printre fulgi de nea, iar toate usile să le lase deschise. Să întindă linistea într-o culoare pastelată si să lase ochii să sclipească chiar si în penumbră. Am să o conving că nimeni nu are să o critice cât timp nu va lăsa pensula să-i cadă din mână, si că unii s-ar putea să nu înteleagă ori să privească în altă parte.

As vrea să o învăt multe, chiar si ce nu stiu nici eu.

 - De ce ai vrea să mă schimbi? Să te schimbi?

 - Dar nu vreau. Hai să ne ferim de ploi, sau măcar să încercăm. Eu te ajut.

 - Acum nu plouă.

 - Ninge. E acelasi lucru.

 - Hai să nu ne ferim de ninsoare. De cine încerci să te salvezi?

 - De ploi!

 - Poate gresesti. Te-ai gândit la asta? Nu îti dai seama că nu ai cum să înveti din nou tot ce stii deja? Poti învăta lucrui noi, o poti lua de la capăt dar nu pe acelasi drum. Crezi că ai avea alt rezultat? Că melodia pusă pe repeat de atâtia ani te-ar feri de ploi? Crezi că o schimbare nu m-ar te-ar mai opri, că ti-ai lăsa amprentele pe stele? Bun, ce mai astepti atunci? Dar hai să nu ne ferim de ninsoare, acum are inima lui grijă.