Friday, April 24, 2015

Oameni

Oamenii intra si ies din viata noastra la fel ca adierea vantului, la fel ca o raza de soare ce se pierde in neant.
               
Unii ne lasa o amintire placuta a existentei lor, facandu-ne un bine pentru care le suntem recunoscatori sau pur si simplu datorita faptului ca au facut, pentru o clipa, parte din universul nostru.
               
Pe altii, desi prezenti impotriva vointei noastre in acest univers, incercam cu tot dinadinsul sa-i inlaturam, stergand orice urma a traiului lor indiferent si a pasivitatii lor la problemele care ne apasa.
             
Sunt totusi si oameni  pe care, desi ne-au facut rau,ii pastram undeva, intr-un colt al sufletului nostru. pierduti, de dragul unor sentimente pe care ne-au facut sa le traim si pe care le platim doar astfel :lasandu-le privilegiul de a dainui in inima noastra,ca niste actori pasivi,martori inutili la tot ce ni se intampla, ca si cum am fi purtat echipamente de protectie.
             
Zilele trec prin viata mea asemeni unor calatori grabiti spre nici o destinatie.Ma intreb de ce timpul  se scurge atat de repede,luand cu el cate o parte din visele mele.
             
Sunt atatea de facut !Lucruri banale,pamantesti,peste care pot trece cu usurinta,dar ce pot face cu sufletul meu,insetat de viata ?Poate ca nu ar trebui sa ma gandesc la toate astea,poate e chiar anormal pentru un  adolescent sa se gandeasca la ce va ramane in urma lui dupa ce va trece in nefiinta.
             
O cugetare care te poate face sa iti schimbi perspectivele si sa vezi viata intr-o lumina diferita,o lumina pura a adevarului care izvoraste din adancuri…

Thursday, April 23, 2015

Cautand…

…pe net poze cu oameni batuti de soarta din Africa pentru a le studia si a le posta pe blog, am dat peste filmulete care mai de care mai oripilante. Am dat peste filmulete cu copii din Sudan, obligati sa devina soldati, drogati si manipulati asemenea unor roboti. Nu mi-a venit sa cred ochilor ca asa ceva este posibil in secolul 21. In continuarea acestei cautari am dat de o stire pe realitatea.net, in care se spunea ca Save the Children acuza ONU de abuzuri sexuale asupra copiilor. Am simtit o furie nebuna si o dorinta de a le spulbera inteligentele de primate abuzive si nenorocite. Se pare ca soldatii americani nu pot sa isi satisfaca nevoile animalice singuri ci se folosesc de fiinte nevinovate. Citeam cum ca la varsta de sase ani, unii copii, manati de foamete si de nevoie, isi vand favorurile sexuale si inocenta acestor indivizi, pe chestii precum mancare sau telefoane mobile. Cat de monstru poti fi sa faci asa ceva??? Cum dracu te lasa inima sa abuzezi sexual un copil care la varsta asta nici nu a descoperit bine ce inseamna viata? Cum poti sa fii atat de nenorocit incat sa lasi nevoile tale sexuale sa iti acapareze mintile si sa te conduca la comportamente nu indoielnice ci de cea mai joasa speta???

Voi mai reveni cu articole pe aceasta tema, cu materiale si informatii noi.Promit sa fac sapaturi mai amanuntite,pentru ca e un lucru care nu trebuie lasat nepedepsit.

Wednesday, April 22, 2015

Hai în drum la joacă

Copilăria noastră nu a avut parte de facebook și odnoklassniki, nopți nedormite stand în fața calculatorului și declarații de dragoste  pe net. Era într-adevăr o copilărie reală, fără online și offline, fără poze de profil, note și oaspeți pe rețelele de socializare. Mai liniștită și fără motive de ceartă. În drumul din mahala, la joacă, am trăit adevărata copilărie. Eram o mulțime de fete. Doar unul-doi băieți se pierdeau câteodată printre noi. Aveam un program regulat în fiecare zi – după ore, mergeam la porțile fiecărei fete din mahala și strigam cât ne ținea gura: „Ieși în drum?” :)

Ne strângeam toate pe sub garduri și inventam jocuri cât mai interesante și gălăgioase, și dupa asta așteptam careva din vecini să ne trimită pe acasă să mai și dormim.

Știu că mai rupeam elasticul de la chiloței ca să nu pierdem vreo joacă.

Săracii șerpi care se nimereau prin drumurile măhălii noastre… Numai să-i fi văzut, că fugeam repede prin ogrăzi după hârlețe ca să le scurtăm viața și să-i speriem pe trecători.

Ne ascundeam cu toate prin tufișurile din drumurile neumblate și prin râpele din mahala, și stăteam pitite, că nici la miezul nopții nu puteam fi găsite.

Acum am și uitat de toată magia copilăriei, suntem preocupați de probleme, griji, datorii, serviciu și facultate. Măcar să fi fost alți copii ce ne-ar fi urmat, însă nu mai e ce a fost cândva. Au rămas doar amintiri. Acum avem probleme reale, cu bani si griji care mai de care. Acum interesul oamenilor este reprezentat numai de bani, eventual sa gaseasca un convertor curs valutar online ca sa vada mereu cati bani au.
 

Friday, April 10, 2015

Pereche de suflet

Stau și mă gândesc la toate lucrurile care mi s-au întâmplat până în momentul prezent. Unele momente au fost fericite, altele dureroase, uneori am plâns, alteori am râs. Poate nu îmi pot explica această alternanță și această evoluție a întâmplărilor, dar știu că am câștigat ceva valoros: pe EL.

Lucrurile nu se întâmplă tot timpul asa cum vrem noi, și atunci ne năpustim în durere. De multe ori este prea târziu.. Oare? Oare este prea târziu să realizezi cât de mult înseamnă o persoană pentru tine? Oare este prea târziu pentru o iubire adevarată?

Dacă nu aș fi trecut prin toate fazele și dacă nu ar fi trecut atâta timp poate nu aș fi conștientizat ceea ce simt. Trebuie să trecem și prin apă și prin foc pentru a realiza că avem nevoie de aer pentru a trai. Tu ești aerul meu, un aer pe care îl respir de câtiva ani, dar pe care abia dupa ce nu l-am mai avut mi-am dat seama că este vital pentru sufletul meu.

În toți acești ani mi-ai fost alături mereu, mi-ai oferit mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată, dar eu eram prea ocupată să caut răspunsuri la întrebările mele. Răspunsurile erau mereu acolo, doar că eu abia acum le vad.

Îti mulțumesc pentru fiecare secundă în care mi-ai arătat cât de specială sunt pentru tine, îți mulțumesc pentru toate momentele în care ai crezut în mine. Îți mulțumesc că ești tu, cel care m-a făcut să simt adevarata iubire!

Pentru sufletul meu pereche

Thursday, January 29, 2015

O vacanta bine-meritata

M-am hotarat sa vizitez Bucurestiul si am zis ca o saptamana de vacanta este taman buna pentru a ma pune pe picioare dupa munca asiduua pe care am prestat-o chiar si de sarbatori.

Pentru ca nu am avut vacanta de sarbatori, am decis ca este un bun moment sa ma organizez putin si sa plec intr-o vacant in Capitala.

Zis si facut. Am stabilit data plecarii si am inceput sa caut cazare in Bucuresti. De data aceasta am hotarat sa incerc sa gasesc ceva in regim hotelier Bucuresti pentru a schimba putin monotonia unui hotel.

M-am descurcat repede, asa ca doar in cateva zile am reusit sa pregatesc totul pentru plecare.

Am plecat spre Bucuresti si am fost foarte placut surprinsa sa gasesc un apartament foarte cochet pe care nu am platit foarte mult. Evident si iubitul a fost destul de incantat de alegerea pe care am facut-o. Ce mi-a placut cel mai mult a fost faptul ca am stat in centru, cred ca in general apartamentele in regim hotelier Bucuresti sunt amplasate in centru tocmai pentru ca turistul sa fie in mijlocul actiunii, acolo unde toate se petrec. Centrul vechi mi s-a parut cam aglomerat dar picant, pe alocuri.

Una peste alta, orasul este frumos dar foarte murdar si aglomerat. Totusi, mi-as dori sa ma reintorc pentru ca mi-a placut experienta.

Thursday, April 17, 2014

Al ei el 3.3

Zâmbetul lui de neconfundat si gropita din obrazul stâng, mi-au cucerit si mie inima odată, Clara îmi oglindea propria imagine de acum doi ani. Ea părea doar mai naivă decât as fi fost eu vreodată, iar ochii ei erau mai luminosi, iar zâmbetul mai sincer. I-a spus că vrea doar să îsi anunte tatăl si fratele să nu o astepte si că se întoarce apoi. Au stat împreună ore în sir la măsuta cea rotundă si îsi descoseau unul altuia vietile. El i-a povestit despre ochii căprui care s-au închis pentru totdeauna într-o seară rece de februarie, în urmă cu doi ani, doi ani nenorociti în care el niciodată nu a încetat să îi caute. Niciodată, până acum nu a vrut să îsi recunoască că eu nu mai sunt în lumea lui. Îi spunea ei cum conducea tinându-mă de mână si cum a fost orbit de o ceată îngrozitoare, apoi s-a trezit cu o mască de oxigen, înconjurat de paramedici, praf, fum, cioburi, sirenele ambulantelor si cum eu nu mai eram în viată. Mereu s-a simtit vinovat, îsi reprosa adesea fapta si uram că nu îmi auzea rugămintile să înceteze.

În acel moment am simtit prima dată cum amintirea mea i se sterge din suflet, avea să o păstreze într-un colt umbros al mintii, vegheată de un candelabru. Mi-am dorit să îsi găsească dragostea în alti ochi, n-am suportat să îi simt durerea, iar acum, când în final totul îsi urmează sensul firesc, egoismul nemărginit începe să mă roadă. Eu trebuia să fiu centrul universului său o viată întreagă, muza care îi îndruma pensula pe albul pânzei, singura care îl putea vedea ca pe un artist desăvârsit, de mine trebuia să fie îndrăgostit pentru totdeauna.

M-am găsit depărtându-mă de ei, descultă, pe un drum de lumină, mă simteam  insipidă, omniprezentă în haosul cotitian si totusi inexistentă, de parcă clepsidra mea s-a spart în mii de bucăti, oprindu-mi secundele, încremenindu-l pe el tinând-o strâns pe ea de mână. Mă îndreptăm spre un viitor ireal urmând pulbere de amintiri imaginare si de visuri de neatins. As fi vrut să mă opresc si să mă nasc încă o dată, într-o altă viată în care februarie nu m-ar lăsa într-o baltă de sânge fierbinte în mijlocul unei sosele, în aceeasi viată în care el ar fi fost un visător. Poate că au dreptate, toate cliseele în care mă feresc să cred, cum că “o singură viată avem”, “trecutul trebuie lăsat în urmă” se adeveresc tocmai acum, când nici cu sufletul nu as mai putea exista. Lumea încă nu stie cine sunt, nu voiam să îmi iau la revedere asa, în anonimat si cu un dor imens. I-am auzit atunci vocea strigându-mă…

- Clara? Draga mea? Uită-te la mine, hai te rog, întoarce-te. Aşa… era si timpul. Să nu mă mai lasi singur vreodată!

Mă trezesc cu o durere cruntă de cap, orbită de neonul ce îmi bate drept în ochi, de parcă o peliculă translucidă mă împiedică să-mi recunosc realitatea. Nu îmi pot simti bătăile inimii si aud doar tiuitul unui aparat. În mâna dreaptă simt acul perfuziei ce îmi străpunge vena, si căldura mâinii lui.

- Stai linistită, te rog, totul o să fie bine. Ceata, soseaua, claxonul…. Ah! e doar vina mea, mă urăsc pentru ce ti-am făcut.

Thursday, February 13, 2014

Al ei el 2.3

Cu gesturi mecanice si-a mai aprins o tigară si a dat mai tare volumul radioului. Începeau să se adune nori negri, luminati pe-alocuri de fâsii galbene de lumină, urmate de tunete a căror răcnete trimiteau în înaltul cerului, ecouri ce se pierdeau în surdină. După câteva clipe ploua torential. Pornise stergătoarele ce se miscau ametitor pe parbrizul ce scurgea picături grele de apă, iar eu vedeam atât de clar la ce se gândea, parcă ploaia îi scria durerea pe geamul din sticlă. Nici nu mai era atent la drum iar ochii i se umpluseră de lacrimi amare, îl vedeam rănindu-se cu amintirea acelei seri, as fi vrut să îi spun că sunt lângă el, că voi avea grijă, că trebuie să mă uite. As fi dat orice să îl fi putut îmbrătisa pentru ultima dată, să îi iau toate remuscările pe care încă le avea, nu vroiam să se simtă vinovat, dar eu eram doar acolo cu sufletul, constrânsă de limitarea nefiintei.

A decis să se oprească din drumul lui către nicăieri până când ploaia avea să înceteze. Intrase într-o cofetărie dichisită, uitată pe marginea şoselei între două pensiuni. Interiorul era spatios, iar peretii de-un galben pal agătau în cuie mici tablouri cu prăjituri si bomboane. La vederea lor a strâmbat din nas în semn de dispret, apoi s-a lăsat greoi pe unul dintre cele două scaune ale unei măsute rotunde. A primit o cărticică desenată în culori deschise ce se voia a fi un meniu. Ceruse o limonadă cu gheată si o ruladă cu mere, preferata lui, ce i-au fost aduse îndată. Îl urmăream privind în gol cerul întunecat, sprijinindu-si capul cu mâna dreaptă iar cu stânga bătând ritmic în măsuta din lemn. Dintr-o dată, a fost trezit din starea lui de transă de vocea pitigăiată a unui copil, ce se trântise brusc pe scaunul dinainte. Era băiatul blondin de la prima masă, eu l-am văzut de când am intrat, mi-au atras atentia ochii lui, ori faptul că topăia râzând când i-a fost adusă prăjitura cu ciocolată. Cred că avea în jur de opt ani.

- Bună! Ce faci? îi spune zâmbind larg copilul în timp ce picioarele lui care nu reuseau să atingă podeaua se bâtâiau haotic în aer.

- Bună, voinicule! Uite ce să fac si eu, astept să se potolească ploaia. Tu ce faci? Esti singurel pe aici?

- Nu, n-am voie. Sunt cu tata si cu sora mea. Uite acolo! Ea a plecat până la masină să îmi aducă o vestă. Tata zice că se lasă rece, îi explică arătând cu degetul spre masa la care stătea un bărbat care sorbea dintr-o cafea în timp ce citea ziarul privind peste ochelari. Apoi continuă la fel de zâmbăret:

- Nici tu nu esti singur nu-i asa?

- Eu…ba da sunt, dar mă descurc, sunt băiat mare!

Îmi doream atât de tare să găsesc puterea de a-l contrazice, eu eram acolo pentru el, i-am promis că voi avea grijă mereu.

- Poti sta cu noi! Uite tocmai s-a întors si ea, fata de acolo cu părul ondulat.

Sora cea mare a copilului purta o rochită albă, vaporoasă, iar părul des îi cădea în blucle largi peste umerii goi. Avea în jur de nouăsprezece ani iar la încheietură purta o brătară subtire, pe care sclipeau pietre negre. Ținea în mână un material albastru si îsi căuta cu privirea frătiorul. Când l-a zărit, l-a chemat făcându-i semn. Blondinul a zbughit-o de pe scaun spre ea, cuprinzându-i talia subtire într-o îmbrătisare destul de puternică, apoi s-a lăsat îmbrăcat cu vesta albastră, şi s-a asezat cuminte lângă tatăl său. Frumoasa tânără s-a apropiat cu pasi mărunti, ezitând, de mult iubitul meu pictor, cerându-si scuze pentru purtarea celui mic.

- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, de obicei nu e atât de neastâmpărat, nu stiu de ce se poartă asa. Ar trebui să mă prezint, eu sunt Clara.

- Nu îti cere scuze, nu face nimic, e un băietel extraordinar. Mie spune-mi cum vrei, încântat de cunostintă, Clara.

- De asemenea. Ar fi mai bine să plec, poate ne vom revedea, îi spune fâstâcindu-se, evitând să îi întâlnească privirea.

- Rămâi cu mine, cred că mi-ar prinde bine putină companie! Uite, îti dau rulada asta în schimb.