A decis să se oprească din drumul lui către nicăieri până când ploaia avea să înceteze. Intrase într-o cofetărie dichisită, uitată pe marginea şoselei între două pensiuni. Interiorul era spatios, iar peretii de-un galben pal agătau în cuie mici tablouri cu prăjituri si bomboane. La vederea lor a strâmbat din nas în semn de dispret, apoi s-a lăsat greoi pe unul dintre cele două scaune ale unei măsute rotunde. A primit o cărticică desenată în culori deschise ce se voia a fi un meniu. Ceruse o limonadă cu gheată si o ruladă cu mere, preferata lui, ce i-au fost aduse îndată. Îl urmăream privind în gol cerul întunecat, sprijinindu-si capul cu mâna dreaptă iar cu stânga bătând ritmic în măsuta din lemn. Dintr-o dată, a fost trezit din starea lui de transă de vocea pitigăiată a unui copil, ce se trântise brusc pe scaunul dinainte. Era băiatul blondin de la prima masă, eu l-am văzut de când am intrat, mi-au atras atentia ochii lui, ori faptul că topăia râzând când i-a fost adusă prăjitura cu ciocolată. Cred că avea în jur de opt ani.- Bună! Ce faci? îi spune zâmbind larg copilul în timp ce picioarele lui care nu reuseau să atingă podeaua se bâtâiau haotic în aer.
- Bună, voinicule! Uite ce să fac si eu, astept să se potolească ploaia. Tu ce faci? Esti singurel pe aici?
- Nu, n-am voie. Sunt cu tata si cu sora mea. Uite acolo! Ea a plecat până la masină să îmi aducă o vestă. Tata zice că se lasă rece, îi explică arătând cu degetul spre masa la care stătea un bărbat care sorbea dintr-o cafea în timp ce citea ziarul privind peste ochelari. Apoi continuă la fel de zâmbăret:
- Nici tu nu esti singur nu-i asa?
- Eu…ba da sunt, dar mă descurc, sunt băiat mare!
Îmi doream atât de tare să găsesc puterea de a-l contrazice, eu eram acolo pentru el, i-am promis că voi avea grijă mereu.
- Poti sta cu noi! Uite tocmai s-a întors si ea, fata de acolo cu părul ondulat.
Sora cea mare a copilului purta o rochită albă, vaporoasă, iar părul des îi cădea în blucle largi peste umerii goi. Avea în jur de nouăsprezece ani iar la încheietură purta o brătară subtire, pe care sclipeau pietre negre. Ținea în mână un material albastru si îsi căuta cu privirea frătiorul. Când l-a zărit, l-a chemat făcându-i semn. Blondinul a zbughit-o de pe scaun spre ea, cuprinzându-i talia subtire într-o îmbrătisare destul de puternică, apoi s-a lăsat îmbrăcat cu vesta albastră, şi s-a asezat cuminte lângă tatăl său. Frumoasa tânără s-a apropiat cu pasi mărunti, ezitând, de mult iubitul meu pictor, cerându-si scuze pentru purtarea celui mic.
- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, de obicei nu e atât de neastâmpărat, nu stiu de ce se poartă asa. Ar trebui să mă prezint, eu sunt Clara.
- Nu îti cere scuze, nu face nimic, e un băietel extraordinar. Mie spune-mi cum vrei, încântat de cunostintă, Clara.
- De asemenea. Ar fi mai bine să plec, poate ne vom revedea, îi spune fâstâcindu-se, evitând să îi întâlnească privirea.
- Rămâi cu mine, cred că mi-ar prinde bine putină companie! Uite, îti dau rulada asta în schimb.