Bomboanele de ciocolată în formă de scoici, sandalele albastre sidefii, cutiile colorate, mărgelele strălucitoare, baloanele în formă de inimă, perna visinie, brătara cu stele, muzica veche, cărtile de astrologie, puiul de tigru, clopoteii argintii, prăjiturile cu visine, pestii din acvariu, umbrelutele din înghetată, ultima îmbrătisare de Crăciun, lacrimile din autogară, valizele negre, scrisorile pe care nu ti le-am trimis niciodată, orele pierdute la telefon, parfumul tău, semnătura mea, zâmbetul tău si “Sunt acasă, vin după tine. Sunt pe drum deja”
Nu te-am întrebat atunci nimic, în naivitatea mea credeam că acasă a rămas acelasi loc ce mirosea mereu a scortisoară, holul lung si camerele mari, luminile orasului ce se agitau în noapte prin reflexia geamurilor, parcarea niciodată goală, vecinii morocănosi, liftul care refuza să pornească…Mă privesti blând si-mi zâmbesti când observi că-mi las capul pe spătarul scaunului ori că mă uit în gol prin oglinda retrovizoare, mă întrebi mereu ce am pătit. “Nimic. Sunt doar obosită” Aceeasi replică mă scuteste de fiecare dată de o posibilă discutie mai serioasă. N-as fi în stare să o port oricum, nu fără să plâng ori să îti reprosez ceva. Ce as putea să îti spun?! Că îmi lipsesti enorm, că esti lângă mine si totusi esti pierdut prin gânduri haotice, că as vrea să bem o cafea împreună, că în ultima vreme simt că am nevoie de tine, că la scoală toate sunt bune, că ea se răzbună pe mine uneori, că urăsc ochii albastri, că te vreau înapoi, că mi-e dor…
Nu obsevi că nu mă pot uita la tine? Am si eu ochii tăi, nu-mi ti pot vedea durerea. Prefer să tac doar pentru că nu stiu ce să îti spun mai întâi. Nu vezi că suntem atât de departe? S p a t i u l pe care l-ai lăsat în urma ta e gol, iar tu nici nu încerci să îl umpli. Ce te retine? Sund doar eu, acelasi copil care adormea pe tine si te tinea strâns de mână ca să nu te piardă, care se agăta răsfătat de gâtul tău când nu mai vroia să meargă pe jos, care deschidea geamul când eram pe autostradă doar ca să îi fluture părul, care plângea seară de seară si se ruga să te întorci, sunt doar eu…putin schimbată.
Îmi doresc să-ti pot spune totul. Închei aici, înainte să fie mai greu.
Cu privirea atintită asupra ceasului ce arată ora 3:00, tine degetul arătător apăsat pe delete. Urmăreste cum fiecare literă, rând, dispare fără urmă. Totul a devenit un ritual pe care îl repetă în unele seri, însă fără nici un rezultat. El nu va afla că i-a scris si acum, nu va fi niciodată nevoit să îsi piardă timpul atât de pretios cu nimicurile ei. Se opreste înainte ca ultima ei oră să redevină pagina albă, nepătată de gânduri ascunse, de mai înainte. “Îmi esti exemplu” . Înainte de a le sterge, îsi repetă în sinea ei cele trei cuvinte si ca de fiecare dată realizează îngrozită cât adevăr se ascunde în spatele lor.
Sunt ca tine.