Al ei el 2.3

Cu gesturi mecanice si-a mai aprins o tigară si a dat mai tare volumul radioului. Începeau să se adune nori negri, luminati pe-alocuri de fâsii galbene de lumină, urmate de tunete a căror răcnete trimiteau în înaltul cerului, ecouri ce se pierdeau în surdină. După câteva clipe ploua torential. Pornise stergătoarele ce se miscau ametitor pe parbrizul ce scurgea picături grele de apă, iar eu vedeam atât de clar la ce se gândea, parcă ploaia îi scria durerea pe geamul din sticlă. Nici nu mai era atent la drum iar ochii i se umpluseră de lacrimi amare, îl vedeam rănindu-se cu amintirea acelei seri, as fi vrut să îi spun că sunt lângă el, că voi avea grijă, că trebuie să mă uite. As fi dat orice să îl fi putut îmbrătisa pentru ultima dată, să îi iau toate remuscările pe care încă le avea, nu vroiam să se simtă vinovat, dar eu eram doar acolo cu sufletul, constrânsă de limitarea nefiintei.

A decis să se oprească din drumul lui către nicăieri până când ploaia avea să înceteze. Intrase într-o cofetărie dichisită, uitată pe marginea şoselei între două pensiuni. Interiorul era spatios, iar peretii de-un galben pal agătau în cuie mici tablouri cu prăjituri si bomboane. La vederea lor a strâmbat din nas în semn de dispret, apoi s-a lăsat greoi pe unul dintre cele două scaune ale unei măsute rotunde. A primit o cărticică desenată în culori deschise ce se voia a fi un meniu. Ceruse o limonadă cu gheată si o ruladă cu mere, preferata lui, ce i-au fost aduse îndată. Îl urmăream privind în gol cerul întunecat, sprijinindu-si capul cu mâna dreaptă iar cu stânga bătând ritmic în măsuta din lemn. Dintr-o dată, a fost trezit din starea lui de transă de vocea pitigăiată a unui copil, ce se trântise brusc pe scaunul dinainte. Era băiatul blondin de la prima masă, eu l-am văzut de când am intrat, mi-au atras atentia ochii lui, ori faptul că topăia râzând când i-a fost adusă prăjitura cu ciocolată. Cred că avea în jur de opt ani.

- Bună! Ce faci? îi spune zâmbind larg copilul în timp ce picioarele lui care nu reuseau să atingă podeaua se bâtâiau haotic în aer.

- Bună, voinicule! Uite ce să fac si eu, astept să se potolească ploaia. Tu ce faci? Esti singurel pe aici?

- Nu, n-am voie. Sunt cu tata si cu sora mea. Uite acolo! Ea a plecat până la masină să îmi aducă o vestă. Tata zice că se lasă rece, îi explică arătând cu degetul spre masa la care stătea un bărbat care sorbea dintr-o cafea în timp ce citea ziarul privind peste ochelari. Apoi continuă la fel de zâmbăret:

- Nici tu nu esti singur nu-i asa?

- Eu…ba da sunt, dar mă descurc, sunt băiat mare!

Îmi doream atât de tare să găsesc puterea de a-l contrazice, eu eram acolo pentru el, i-am promis că voi avea grijă mereu.

- Poti sta cu noi! Uite tocmai s-a întors si ea, fata de acolo cu părul ondulat.

Sora cea mare a copilului purta o rochită albă, vaporoasă, iar părul des îi cădea în blucle largi peste umerii goi. Avea în jur de nouăsprezece ani iar la încheietură purta o brătară subtire, pe care sclipeau pietre negre. Ținea în mână un material albastru si îsi căuta cu privirea frătiorul. Când l-a zărit, l-a chemat făcându-i semn. Blondinul a zbughit-o de pe scaun spre ea, cuprinzându-i talia subtire într-o îmbrătisare destul de puternică, apoi s-a lăsat îmbrăcat cu vesta albastră, şi s-a asezat cuminte lângă tatăl său. Frumoasa tânără s-a apropiat cu pasi mărunti, ezitând, de mult iubitul meu pictor, cerându-si scuze pentru purtarea celui mic.

- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, de obicei nu e atât de neastâmpărat, nu stiu de ce se poartă asa. Ar trebui să mă prezint, eu sunt Clara.

- Nu îti cere scuze, nu face nimic, e un băietel extraordinar. Mie spune-mi cum vrei, încântat de cunostintă, Clara.

- De asemenea. Ar fi mai bine să plec, poate ne vom revedea, îi spune fâstâcindu-se, evitând să îi întâlnească privirea.

- Rămâi cu mine, cred că mi-ar prinde bine putină companie! Uite, îti dau rulada asta în schimb.