Dă-mi un minut să-ti schimb trecutul

Îmi esti exemplu? Spui că ai reusit să urci până în vârf cu propriile puteri, uiti că te-a tinut de mână până ai ajuns lângă ea. Spui că nu ai primit ajutor în nici o realizare, uiti peste câti ai călcat doar ca să îti atingi scopurile, uiti multe iar eu îmi amintesc totul. Ai preferat să pleci ca un las si să calci în picioare tot ce-a fost mai de pret pentru mine, ai ales răceala străinelor în schimbul căldurii noastre, ai ales ochii albastri în schimbul celor verzi, ai ales să îti pierzi identitatea în schimbul banilor. Mă crezi când îti spun că te înteleg? Înteleg că era o lume nouă, zbuciumată, o lume în care luminile colorate îti furau privirea.  Nu te condamn că te-ai lăsat prins în mrejele păcatului, stiu că nu erai un om puternic, că aveai nevoie de cineva să te îndrume. Nu înteleg totusi de ce ai plecat când ea te învăta cum să păsesti, cum să câstigi, să pierzi, să trăiesti. A fost acolo pentru tine, încă ar putea fi, văd asta mereu. Acea tristete si dor nebun fată de ceva ce nu are să se mai întoarcă vreodată, se citeste în ochii verzi ce te-au iubit si atunci.

Bomboanele de ciocolată în formă de scoici, sandalele albastre sidefii, cutiile colorate, mărgelele strălucitoare, baloanele în formă de inimă, perna visinie, brătara cu stele, muzica veche, cărtile de astrologie, puiul de tigru, clopoteii argintii, prăjiturile cu visine, pestii din acvariu, umbrelutele din înghetată, ultima îmbrătisare de Crăciun, lacrimile din autogară, valizele negre, scrisorile pe care nu ti le-am trimis niciodată, orele pierdute la telefon, parfumul tău, semnătura mea, zâmbetul tău si “Sunt acasă, vin după tine. Sunt pe drum deja”

Nu te-am întrebat atunci nimic, în naivitatea mea credeam că acasă a rămas acelasi loc ce mirosea mereu a scortisoară, holul lung si camerele mari, luminile orasului ce se agitau în noapte prin reflexia geamurilor, parcarea niciodată goală, vecinii morocănosi, liftul care refuza să pornească…

Mă privesti blând si-mi zâmbesti când observi că-mi las capul pe spătarul scaunului ori că mă uit în gol prin oglinda retrovizoare, mă întrebi mereu ce am pătit. “Nimic. Sunt doar obosită” Aceeasi replică mă scuteste de fiecare dată de o posibilă discutie mai serioasă. N-as fi în stare să o port oricum, nu fără să plâng ori să îti reprosez ceva. Ce as putea să îti spun?! Că îmi lipsesti enorm, că esti lângă mine si totusi esti pierdut prin gânduri haotice, că as vrea să bem o cafea împreună, că în ultima vreme simt că am nevoie de tine, că la scoală toate sunt bune, că ea se răzbună pe mine uneori, că urăsc ochii albastri, că te vreau înapoi, că mi-e dor…

Nu obsevi că nu mă pot uita la tine? Am si eu ochii tăi, nu-mi ti pot vedea durerea. Prefer să tac doar pentru că nu stiu ce să îti spun mai întâi. Nu vezi că suntem atât de departe? S p a t i u l  pe care l-ai lăsat în urma ta e gol, iar tu nici nu încerci să îl umpli. Ce te retine? Sund doar eu, acelasi copil care adormea pe tine si te tinea strâns de mână ca să nu te piardă, care se agăta răsfătat de gâtul tău când nu mai vroia să meargă pe jos, care deschidea geamul când eram pe autostradă doar ca să îi fluture părul, care plângea seară de seară si se ruga să te întorci, sunt doar eu…putin schimbată.

Îmi doresc să-ti pot spune totul. Închei aici, înainte să fie mai greu.

  Cu privirea atintită asupra ceasului ce arată ora 3:00, tine degetul arătător apăsat pe delete. Urmăreste cum fiecare literă, rând, dispare fără urmă. Totul a devenit un ritual pe care îl repetă în unele seri, însă fără nici un rezultat. El nu va afla că i-a scris si acum, nu va fi niciodată nevoit să îsi piardă timpul atât de pretios cu nimicurile ei. Se opreste înainte ca ultima ei oră să redevină pagina albă, nepătată de gânduri ascunse, de mai înainte. “Îmi esti exemplu” .  Înainte de a le sterge, îsi repetă în sinea ei cele trei cuvinte si ca de fiecare dată realizează îngrozită cât adevăr se ascunde în spatele lor.

Sunt ca tine.

Din când în când îmi uit culoarea cerului

Mi-am ascultat de multe ori inima bătând si tot de atâtea ori m-am întrebat si de ce, ori, ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri fără să anunte pe nimeni, nici măcar pe mine. Probabil celelalte inimi i-ar asculta linistea si s-ar îngrijora, ar alerga spre noi, apoi ar adormi stiind că e prea târziu.

Poate ar trebui să o învăt să scrie într-o zi de iarnă, la masa din bucătăria unui străin, lângă o cească cu ceai. O poveste pentru copii, una fără final. Poate un roman ce va rămâne mereu fără început si sfârsit. Am să îi spun să nu rupă nici o foaie, oricât de pătată ar fi. Să pună doar virgule si să îi lase pe altii să termine propozitia. Nu-mi plac punctele, nu le înteleg nici rostul, ele doar anuntă un final fără să le pese că nimeni nu îsi doreste unul. Am să o învăt să înceapă noi capitole fără să se teamă că ar rămâne neterminate, iar toate cuvintele celor dragi să le transcrie cu turcoaz, să le sublinieze apoi chiar dacă paginile ar sângera sub ele. Toate visurile să le scrie pe copertă, cu litere de mână. Să numeroteze foile începând de la 1995 până la infinit si să nu se gândească la un titlu. Am să îi spun să nu publice cartea niciodată, să o păstreze doar pe noptieră lângă cartea lui si să nu o deschidă decât la apus. Nu sunt sigură dacă si inima lui ar scrie o carte, probabil dacă ar face-o ar avea mai multe pagini, mai multe capitole, si cu sigurantă ar fi mult mai atent scrisă. Ar sti cum să aleagă cuvintele iar paginile nu i-ar sângera.


Poate ar trebui să o învăt să picteze într-o seară de iarnă, pe canapeaua din sufrageria mamei, lângă o cutie cu bomboane. Un tablou ce nu va avea ramă niciodată. Am să îi spun să nu folosească decât o singură pensulă si mii de nuante de albastru. Să înece soarele în mare si să înghete luna în timp. În suvite de acuarelă să-si îndrepte toate drumurile către stele, însă fără să aleagă scurtături si să acopere monstrii din colturi, cu lumină. Am să o învăt să închidă trecutul în cercuri concentrice fără să se teamă că i-ar tremura mâna, să amestece lacrimi printre fulgi de nea, iar toate usile să le lase deschise. Să întindă linistea într-o culoare pastelată si să lase ochii să sclipească chiar si în penumbră. Am să o conving că nimeni nu are să o critice cât timp nu va lăsa pensula să-i cadă din mână, si că unii s-ar putea să nu înteleagă ori să privească în altă parte.

As vrea să o învăt multe, chiar si ce nu stiu nici eu.

 - De ce ai vrea să mă schimbi? Să te schimbi?

 - Dar nu vreau. Hai să ne ferim de ploi, sau măcar să încercăm. Eu te ajut.

 - Acum nu plouă.

 - Ninge. E acelasi lucru.

 - Hai să nu ne ferim de ninsoare. De cine încerci să te salvezi?

 - De ploi!

 - Poate gresesti. Te-ai gândit la asta? Nu îti dai seama că nu ai cum să înveti din nou tot ce stii deja? Poti învăta lucrui noi, o poti lua de la capăt dar nu pe acelasi drum. Crezi că ai avea alt rezultat? Că melodia pusă pe repeat de atâtia ani te-ar feri de ploi? Crezi că o schimbare nu m-ar te-ar mai opri, că ti-ai lăsa amprentele pe stele? Bun, ce mai astepti atunci? Dar hai să nu ne ferim de ninsoare, acum are inima lui grijă.